Parodontita este o afecțiune de natură inflamatorie declanșată de placa bacteriană din cavitatea orală și se manifestă prin distrcuția progresivă și ireversibilă a țesuturilor de susținere a dinților la nivelul oaselor maxilare. Aceste țesuturi alcătuiesc parodonțiul și sunt reprezentate de mucoasa gingivală, ligamentul prarodontal, cementul și osul alveolar. Fiecare dintre componente are o localizare distinctă, arhitectură proprie și proprietăți biochimice specifice care favorizează integrarea dinților cu restul organismului (Chapple et al, 2015).
Parodontita este principala cauza a pierderii dinților cu un impact negativ asupra esteticii, masticației, încrederii de sine și calității vieții, fiind considerată una din cele două afecțiuni majore care determină alterarea sănătății orale. Prevalența parodontitei variază între 20% până la 50% la nivel mondial. Conform unui studiu desfășurat între 1990 și 2010 care a analizat povara bolilor la nivel mondial, parodontita în forma sa severă s-a situat pe locul al unsprezecelea ca prevalență (GBD study, 2016).
Parodontita este o boală multi-factorială a cărui agent declanșator este placa bacteriană care colonizează suprafețele dure din cavitatea orală (dinți, lucrări protetice, implante), dar și suprafețele moi reprezentate de mucoasa gingivală (Hajishengallis et al, 2012). Igiena orală necorespunzătoare a fost asociată cu parodontita. Periajul dentar impropriu și lipsa utilizării mijloacelor auxiliare de igienă (mătase dentară, periuțe interdentare, irigator bucal) determină colonizarea bacteriană și instalarea modificărilor inflamatorii la nivelul țesuturilor parodontale cu apariția consecutivă a gingivitei, ulterior a parodontitei (de Oliveira et al, 2010). În plus, manifestarea și progresia parodontitei este influențată de o paletă largă de factori de risc printre care factorii genetici, sociali și comportamentali (Nunn, 2003).
Fumatul este unul dintre cei mai importanți factori de risc ai parodontitei, fumătorii fiind de trei ori mai predispuși la dezvoltarea unei forme severe de parodontită decât nefumătorii (Johnson, Hill, 2004). De asemenea, fumătorii prezintă o rată mare a resorbției osoase și au o prevalență crescută a pierderii dinților în comparație cu nefumătorii, iar răspunsul la terapia parodontală este semnificativ redus față de pacienții nefumători (Sanz et al, 2010, Albandar et al, 2000). Dovezile din literatura de specialitate sugerează că fumatul favorizează dezvoltarea unei flore microbiene patogene și totodată afectează răspunsul imun al gazdei (Bergstrom et al, 2010). A fost demonstrat că fumatul este un factor important care alterează procesul de vindecare post-chirurgicală și influențează rezultatele pe termen lung ale implantelor dentare (Mustapha et al, 2021).
Modificările hormonale la persoanele de sex feminin determină apariția unui teren favorabil pentru instalarea parodontitei. Femeile pot avea episoade de gingivită înainte de menstruație și în timpul perioadei de ovulație datorită nivelelor crescute de progesteron care determină o tranziție a florei bacteriene comensale într-o floră bacteriană care provoacă instalarea inflamației. Similar, femeile aflate în perioada gestațională suferă adesea modificări gingivale, gingivită și uneori creșteri în volum a țesutului gingival. În mod favorabil aceste modificări inflamatorii dispar în câteva luni de la nașterea fătului fără a cauza alterarea permanentă a țesutului parodontal (Laine, 2002). Femeile aflate la menopauză au un nivel scăzut de estrogen, deficiență care determină reducerea densității osoase cu pierderea consecutovă a dinților (Lee et al, 2018).
Un alt factor de risc important este stresul care alterează parodonțiul prin creșterea nivelului markerilor inflamatori la nivel sistemic și prin acțiunea supra sistemului neurovegetativ cu reducerea consecutivă a fluxului salivar ceea ce favorizează fromarea plăcii bacteriene (Reners, 2014). Astfel, stresul poate determina apariția inflamației gingivale și a parodontitei în lipsa unei igiene orale corespunzătoare.
De asemenea, tratamentele medicamentoase sunt responsabile de reducerea fluxului salivar. Cele mai comune medicamente care scad cantitatea de salivă produsă de glandele salivare și care produc senzație de uscăciune a gurii sunt betablocantele, antihistaminicele, atropina și antidepresivele triciclice (Scully, 2003). Anumite medicamente (fenitoin, ciclosporina, nifedipin) induc creșteri anormale ale gingiilor care împiedică îndepărtarea plăcii bacteriene, astfel parodontita existentă se accentuează (Gungu et al, 2005).
O serie de patologii sistemice ca au un impact semnificativ asupra parodonțiului. Astfel, diabetul joacă un rol major în inițierea și progresia parodontitei, fiind asociată o frecvență mai mare a parodontitei, precum și o severitate crescută a bolii la pacienții cu diabet zaharat necontrolat. Menținerea sub control al diabetului cu medicația corespunzătoare aduce beneficii asupra parodonțiului și îmbunătățește răspunsul la tratamentul parodontal (Chapple et al, 2018). Este cunoscută relația bidirecțională dintre parodontită și diabetul zaharat, prin urmare pacienții diabetici cu forme severe de parodontită au un risc de 3.2 ori mai mare de mortalitate datorită bolilor ischemice cardiace în comparație cu cei fără parodontită sau cu forme moderate de parodontită (Saremi et al, 2005).
Bolile cardiovasculare se enumeră printre bolile care au o relație de asociere cu parodontita. Datele din literatură arată că parodontita crește riscul de apariție a bolilor cariovasculare cu 19%, iar în rândul pacienților cu vârste de peste 65 de ani riscul este de peste 44% (Janket et al, 2003). Printre bolile cardiovasculare frecvent asociate cu parodontita se enumeră infarctul miocardic și cardiopatia ischemică (Sanz et al, 2010).
Din categoria factorilor de risc non-modificabili fac parte vârsta pacientului și ereditatea. Agregarea familială poate să rezulte din prezența unor gene comune, expunerea la același tip de mediu, factori de risc comportamentali precum educația, apartenența socio-economică, igiena orală, fumatul pasiv și expunerea la un mediu poluat (Grace Umesh et al, 2022).
Organizația Mondială a Sănătății recomandă implementarea unor strategii de prevenție în cadrul sănătății publice care ar trebui să se bazeze pe evaluarea factorilor de risc comuni. Printre factorii de risc cei mai frecvent asociați cu parodontita se enumeră fumatul, stresul, statusul socioeconomic nefavorabil și afecțiunile cronice sistemice.
Efectuarea unei igiene orale riguroase printr-un periaj minuțios al dinților și utilizarea constantă a mijloacelor de igienă auxiliare participă la prevenția parodontitei. În ciuda importanței periajului dentar, doar jumătate din populație efectuează periajul de două ori pe zi (Bahardawi et al, 2014).
Există o gamă variată de perii dentare care diferă în funcție de mărime, formă și tipul acesteia (perie manuală sau perie acționată electric). Din punctul de vedere al eficienței nu există diferențe semnificative între cele două tipuri de perii dacă sunt utilizate corespunzător. Periile acționate electric prezintă un avantaj major prin dimensiunea redusă a părții active care se poate insinua în zonele mai greu accesibile. Un alt avantaj al acestor perii, în special a celor cu senzor de presiune incorporat, este reprezentat de protecția țesuturilor moi gingivale prin stoparea acțiunii lor în momentul în care presiunea crește semnificativ.
Rolul alimentației este mai evident pentru orevenția cariilor dentare, însă importanța acesteia se remarcă și în cazul parodontitei. O dietă necorespunzătoare afectează țesuturile parodontale și duce la progresia rapidă a bolii. Astfel, lipsa vitaminei C sau a vitaminei D în organism determină inflamație gingivală, iar aportul de alimente bogate în aceste vitamine ameliorează nivelul inflamator gingival (Hujoel & Lingstrom 2017). Deficitul de vitamină B12 apărut la persoanele cu restricții ale alimentelor de origine animală s-a asociat cu un status parodontal alterat și cu creșterea ratei de pierdere dentară (Zong et al, 2016).
Pastele de dinți și apele de gură cu un conținut de clorhexidină, triclosan, uleiuri esențiale și zinc sunt utilizate pentru controlul bacteriilor parodontopatogene și a plăcii bacteriene. Clorhexidina este cunoscută pentru efectul antimicrobian, antifungic și antiviral. Placa bacteriană este redusă cu până la 55%, iar inflamația gingivală cu până la 45% prin scăderea cantității de mediatori inflamatori (Puig Silla et al, 2008). Avantajul major al clorhexidinei este reprezentat de lisa de dezvoltare a rezistenței de către microorganisme în urma utilizării repetate. În schimb, dezavantajele clorhexidinei sunt: depunerea unor colorații maronii pe suprafața dinților care se îndepărtează doar în urma unei igienizări profesionale, modificări tranzitorii ale gustului (mai ales cel sărat), creșterea formării depozitelor de tartru pe toată durata utilizării clorhexidinei, gust neplăcut.
Triclosanul are o activitate moderată de inhibare a dezvoltării plăcii bacteriene, astfel efectul antimicrobian este mai redus decât cel al clorhexidinei. În asociere cu alte substanțe utilizate în pastele de dinți efectul triclosanului devine eficient asupra microorganismelor patogene (Davies, 2007).
Fumatul este un factor de risc semnificativ pentru parodontită, astfel renunțarea la fumat poate preveni o proporție mare a cazurilor de parodontită. Renunțarea la fumat inhibă progresia bolii parodontale și reduce rata de distrucție a parodonțiului (Hodge, 2009).
Semnele și simptomele parodontitei